“…De fapt,  am primit recent  in Australia, doua  lucrari valoroase daruite de Dl. Stefan Dumitrescu.  Un roman de dragoste si filozofic, intitulat foarte sugestiv , “Si tu vei fi vazduh”,  carte  publicata la Editura “Anamoral”- Bucuresti, 2007, cuprinzand 162 pagini.

Atat  intinderea actiunii cartii cat si tematica aleasa, aminteste de  acea  idee  a unui  roman esentializat, mai direct, fara  ingropare de timp,  despre care tocmai argumenta recent  dl.Dimitrie Grama.  Chiar pornind de la coperta cartii, realizare a  doamnei Rodica Elena Lupu, deci de la prima ochire, cartea insufla apetitul cetirii. Si am cetit-o.  A doua lucrare realizata in stilul binecunoscut al autorului, este  eseul teatrologic “Brancusi”, pentru care am cea mai completa consideratie, fapt pentru care am si  dorit  prezentarea  catorva  impresii ce mi se par mie indreptatite a fi spuse.  Ramanand a da  ulterior atentia cuvenita desigur, binevenite-i  cartii , “Si tu vei fi vazduh”.

Cu acest  eseu teatrologic dedicat lui Brancusi, fara nici o indoiala autorul  isi adaoga inca o perla muncii sale scriitoricesti,  incununandu-si rodnicia muncii  de pana in prezent.  Acest eseu poate fi considerat o adevarata lucrare de doctorat.  Un rondel sculptat pietrei, acelei pietre vechi pe care sculptorul o ia “din locul ei universal in care sta de miliarde de ani” pentru a-i da forma imaginatiei sale. Acest eseu teatrologic consista  doar din  cateva personaje esentiale si bine alese de autor:  Brancusi, Domnisoara Pogany, Mama artistului, Vocea lui Dumnezeu !”

Sa ne oprim cateva momente insa,  asupra puterii de har si imaginatie a scriitorului Stefan Dumitrescu, pentru ca aici avem inca un destin, un artist extrem de dotat, care se cauta, vorbind peste timp, curgand odata cu acesta spre aceeasi infinitate a nepieritoarelor valori  artistice.

Ii avem  deci,  pe Brancusi  sculptorul geniu, si apoi pe prezentatorul sau care cu o daruire la fel de dumnezeiasca surprinde viata eroului ales.

Criticul literar Francesca Pini, ne spune despre autor urmatoarele:

“Stefan Dumitrescu este dintre acei scriitori care vin intr-o literatura cu o forta teribila. Cartile pe care le-a scris acesta, fie ca sunt romane, carti de povestiri, eseuri, piese de teatru sau volume de poezii sunt cele mai multe cutremuratoare, impresionante, dezvaluind ramatismul, durerea, adancimea abisala a psihologiei umane, absurdul si paradoxul conditiei si al naturii umane.  Dar toate aceste lucrari au in adancul lor un fior de o gingasie, de o delicatete, de o frumusete stralucitoare as spune. Aceasta dimensiune a creatiei lui se vede mai ales in literatura pentru copii, foarte bogata, pe care ne-a dat-o acest autor. Fie ca este vorba despre basmele, povestirile si volumele de poezii pentru copii !”

Asadar, iata-l pe acest mare scriitor indragostit de  valorile artei romanesti, de reprezentantii de seama a  acestor valori,  dintre care si-l alege acum  pe  sculptorul,  romanul si universalul  Constantin Brancusi. Invaluit  ca de un mister de enorma recunostinta  pe care sculptorul  a castigat-o in lumea artei sale,  de geniala imaginatie pe care o avea Brancusi in redarea

de simboluri sculpturilor  sale, simboluri ce isi gaseau expresivitate in lumea realitatilor, dar si in cele ale gandirilor de natura filosofica, psihologica, etc. , deschide in fertila imaginatie  a  autorului o proiectie prin care ni-l aduce pe marele sculptor  aureolat din doua directii si avandu-l  pe acesta la centru.

Adica,  intre  iubirea   profesiei sale de sculptor, a adorarii pietrei ca material al artei alese, si,  profunzimile  viziunilor sale  in infinitatea  universala, in care cauta sa-si gaseasca locul fiintei sale trecatoare,  vesnice socotind a fi doar artele. Astfel il gasim pe Brancusi intr-o continua conversatie cu  piatra pe care o sculpta, si de care era nemultumit ca nu putea sa-i imprime viata ca unei adevarate fiinte !  Transpiratia muncii sale gigantice  mai  primea o inflacarare a geniului sau  care fiind vesnic in lupta cu  atingerea perfectiunii, la un moment dat, el devine un adevarat  Iov biblic, argumentand cu insasi Dumnezeu, in fata carui isi dovedea nevinovatia dar si nemultumirea. Devine si un Dante,  privind intr-un univers gol, care asemenea unei clepsidre, se tot rastoarna, se goleste si iar se umple cu materia stelara .  Apoi iar un  gol pustiu  in care incerca sa se ragaseasca el si creatiile sale, care desi  nefiind vii, aveau totusi asigurata vesnicia lor”.  Autorul  Stefan Dumitrescu, recunoaste si manuieste cu multa stiinta formele de geniu  cu care se lupta  sculptorul  gorjean in acel Paris al vremii,

oras care se considera a fi centrul tuturor artelor.

In acest eseu teatrologic, il gasim pe Brancusi, stand pe un scaun in fata unei pietre pipaind-o, soptindu-i:  “Piatra ! Piatra !  Sa iei piatra si sa-i dai forma unei fiinte, a pasarii, de pilda, este ca si cum ai lua-o de acolo din trecut, de foarte de departe in timp. De acolo de miliarde de ani, unde ea asteapta, tot asteapta neobosita…. si are puterea sa astepte in veci. Si o aduci in clipa de azi. Ce clar vad lucrul acesta. Sa aduci piatra de acolo, din trecut, de miliarde de ani, in clipa de fata…!”

Brancusi mereu furat de ganduri: “Mda… Daca nu, mi-asi dori sa fiu poet, caci materialul cu care as lucra nu este decat umbra de materie in haos. Mi-as dori sa sculptez in materie insufletita. Eu stiu asta, am simtit asta indurerat, desi la inceput era mandrie si bucurie, ca materia moarta capata forma de insufletire, si parca ar fi vie, dand de multe ori impresia de mai vie decat un chip viu al unei fiinte ce te-a amagit si in veci ii va amagi pe toti ca ai dat nastere la viata. Constiinta minciunii, a inselatoriei, mi-a ars ca o scantee in minte, si imi

arde si acum. Lucru pe care un poet nu-l traieste, pentru ca el stie de la inceput ca din cuvinte nu face decat o copie. Ce vrea el e o alcatuire de imagini, ce ar fi cu putinta numai”.  “De atatea ori am  vrut sa sparg tot ce cioplisem, insa ideea ca si asa, din piatra inerta, batrana de miliarde de ani, faci chip ce-ti da ideea vietii, este prea mult ce faci, de aceea mi-am infrant durerea si nu le-am spart”.(este obosit, trist)

Brancusi isi da seama de valoarea lui artistica si se inspaimanta in fata pietrei pe care o priveste, o pipae, converseaza cu aceasta !

Brancusi se adreseaza si lui Dumnezeu: “O, Doamne ce spectacol maret si cutremurator ! Ce soarta are si omul in acest univers absurd si maret, care este asemeni unei clepsidre, ce cand se surpa, dupa ce se goleste, se umple iar”.

“Da, Doamne, eu m-am jertfit pe mine, ca sa le dau lor puterea mea, sa mearga cu ea inainte si sa invinga. Eu in graba mea  am purtat sufletul meu si toata puterea mea si le-am dat-o lor ca sa le-arat calea si sa le dau tarie s-o urmeze, si tu pe mine ma invinuesti !”

Vocea lui Dumnezeu:  “Sirurile sunt coloane infinite Costache, ele merg asa la infinit, numai neamul tau, sensul tau s-a oprit. De aceea ai facut tu Coloana nesfarsitului”.

“Da, Doamne, asa e…. Dar eu sunt ala, Doamne, care a dat mai mult, si acum, iata, tot eu sunt al mai sarac, cel asupra caruia cade pedeapsa Ta. Judecata asta nu este dreapta, Doamne. Mi se pare ca eu ar trebui sa fiu rasplatit, nu certat !

Vocea lui Dumnezeu: “Intr-un fel ai si tu dreptate Costache, dar ai incalcat legea cea divina a conservarii si a procreeraii ! ( ne-avand copii).

“Da, Doamne !

Brancusi  cade prada amintirilor despre tara: “As fi vrut la mine in Carpati sa sculptezi muntii. Tot  mai ramane un gand secret, ca poate voi reusi vreodata. Cand o sa mor, o sa mor cu gandul acesta in lumea cealalta, in care ma voi duce. (tace - geme)

O umbra intra in atelierul sau.  Este Domnisoara Pogany cu care artistul converseaza mult, invaluit de  o  filozofie si psihologie proprie, poate intuind universalul sau simbol asezat in oul sculptat.   La un moment dat artistul se trezeste aproape  zbierand: “Ioana, Ioana din Craiova !” Intre timp domnisoara Pogany, ii zice : “Costache tu nu ma mai iubesti !”

Gandul lui era acum departe, la Ioana, pe care o ceruse in casatorie candva ! Batranul artist continua: “De cate ori n-am fost eu doborat la pamant si tot de atatea ori m-am ridicat!” 

Se ridica si acum. Transpiratia ii curgea pe frunte, pe obraji. Face cativa pasi clatinandu-se prin atelier. Geme: “Mamaa, raspunde-mi tu… Apoi rugandu-se:  “Doamne, lasa-mi mintea treaza in starea aceasta. Inlemneste-ma asa pe vecie…!

“Ca si cum Dumnezeu l-ar fi ascultat ramane impietrit, in pozitia aceasta privind in departare cu ochii deschisi”. Valurile marii se aud tot mai tare lovindu-se de stanci. Tipetele pescarusilor rasuna limpezi,  sfasietoare, din ce in ce mai tare, ca si cum s-ar apropia”.

 Brancusi: “As merita si eu pe cineva, care sa-mi aduca o cana cu apa macar”; se necajea geniul din el. Era de fapt chemarea sangelui si al pamantului sau oltenesc, din care plecase, asa cum plecase !”  A murit cu gandul la  locurile lui natale si la ceea ce visase o viata a da tarii sale !”

Desi de numai 20 de pagini, acest eseu teatrologic gandit si realizat de scriitorul Stefan Dumitrescu, ni-l readuce pe marele sculptor roman, intr-o adevarata ipostaza  a creatiei si  zbuciumului sau, de fapt, in momentul in care Brancusi incepe sa-si recunoaca valoarea,  asemenea marilor genii, acesta se infioara prin puterea perceperii  si  intelegerii  maretiei  universale, maretiei Creatiunii lui Dumnezeu, maretie in care incearca cu mintea omeneasca

sa se regaseasca, visand aceeasi vesnicie asemenea oricarei “materii stelare” cum o numea Constantin Brancusi !”

In final se poate afirma un adevar si anume: “Cei ce iubesc artele, cultura si umanitatea, vor fi intotdeauna de-alungul istoriei, oameni ai culturii universale, dar  nu in ultimul rand parte definitiva al Neamului sau ! “

Prezentare de IOAN MICLAU