O  LOGODNA SUI-GENERIS

Este impresionanta si cu totul iesita din comun, metaforica si mai mult decat originala logodna lui Stefan O. Iosif cu Natalia Negru.

Se aflau, amandoi la varsta celor dintai fiori de dragoste.

Delicatul poet al “Patriarhalelor” era student la “Litere” si, ca sa-si castige  existenta, indeplinea functia de bibliotecar la “Fundatia culturala”. Era coleg  de facultate cu Natalia Negru, pe care o iubea, asa cum numai un poet poate iubi ! Dar Steo era sfios si nu indraznea sa-si marturiseasca sentimentele ce-l infiorau in noptile de insomnie.

Odata se plimbau impreuna la sosea. Era o zi calduta de primavara timpurie. S-au asezat pe iarba matasoasa. Steo a rupt un fir verde, la trecut usor pe buze ca o mangaiere si-apoi a inceput sa se joace cu el, infasurandu-l repede, de cateva ori, in jurul degetului inelar de la mana stanga.

- Lia, rase el cu glas cald, invaluitor, iti mai aduci aminte de jocul din copilarie cu: “Inelus-invartecus pe-al cui deget incapusi”?

- O, raspunse fata, inchizand ochii in fata amintirii, de cate ori l-am jucat !

- Ia te uita, nu-ti face impresia ca firul asta de iarba parc-ar fi o… verigheta verde ?

-Da ! Ce bine seamana ! Ai dreptate, Steo !

- Stai sa-ti fac si tie o verigheta… Asa ! Ce frumos iti sade ! Parca e o verigheta adearata, de aur… verde, daruita de primavara ! Apoi in soapta, infiorat de emotie :  Lia, draga mea, tot avem noi verighetele gata ! Ce-ar fi sa ne logodim ?

Fata ii prinse mana si i-o stranse cu caldura in amandoua mainile ei catifelate.

- Dar eu, din clipa asta, chiar ma si simt logodita cu tine, dragul meu Steo !

Asa a fost logodna lui  St.O.Iosif  cu  viitoarea lui sotie, poate una dintre cele mai originale si romantice logodne cunoscute !

Dar aceasta unire cu simbol de poveste mi-a adus in minte o alta intamplare din viata lui St. O. Iosif, pe care ne-a povestit-o la cursul de Literatura romana, profesorul nostru Mihail Dragomirescu.

- Iosif era studentul meu, ne-a spus dansul, si s-a prezentat la examenul de anul I, la oral. Cum il apreciam foarte mult ca poet si-l simpatizam si ca om, ca sa-l ajut sa-mi dea un raspuns cat mai bun, l-am intrebat:

- Draga Iosif, ce metrica ai folosit tu in poezia ta “Doina”?      

Iosif si-a ridicat sprancenele cu mirare si mi-a raspuns zambind amuzat : 

- Nu stiu, domnule profesor ! Credeti ca noi, poetii, cand scriem o poezie ne gandim la metrica si  prozodia ei, daca folosim dactili, trohei sau iambi ? Mie, cel putin, nici nu-mi trece prin cap asa ceva !  O scriu cum imi vine, cum o simt, cum imi dicteaza spiridusul, si gata !  E treaba dumneavoastra, a criticilor, sa stabiliti ce metrica am folosit !

Am ras amandoi, ca de-o gluma buna ! Apoi, ca sa-l intreb ceva care sa fie in legatura cu ce-mi spuse el, i-am zis:

- Dar in ce poezie din literatura noastra intalnesti enumerarea picioarelor metrice pomenite de tine !

- A, asta va pot raspunde, zambi Iosif incantat, in “Scrisoarea a II-a” a dascalului nostru, al tuturor, Eminescu !

“De ce dorm ingramadite intre galbenele file, Iambii suitori, troheii, saltaretele dactrile ?”

- Bine, Iosif, iti multumesc, poti pleca ! Ai trecut examenul cu brio !

(Bibliografie: “Mici povestiri despre oameni mari” -  Grigore Bajenaru,  Ed. Sport-Turism, Bucuresti, 1981 - pag 101-102)

RAPSODUL… BIBLIOTECILOR

La acest supranume, in gandul meu s-a ivit surazator George Toparceanu.

Care dintre cititori nu a indragit poezia acestui delicat, subtil, original si spiritual poet ? Un umor de cea mai buna calitate, reconfortant, abunda in cele mai multe din operele sale, miniaturi de gratioase capodopere turnate intr-o versificatie sprintena, cu rima de o bogatie neasteptata, cu ritmul de o fina muzicalitate, ce te-ndeamna sa le memorezi !

Am avut si am un cult pentru acest stralucit poet (vizitat cu asiduitate de cea mai simpatica si dragalasa muza) pe care imi ingadui sa-l caracterizez drept modernist.

Anuntat prin proaspata ritmica a versurilor de catre Alexandru Deparateanu, Cosbuc si  Duliu Zamfirescu, subtitlul Toparceanu a aparut exact in momentul potrivit, adica atunci cand se simtea nevoia unei interventii delicate, dar categorice in noua poezie romaneasca.

N-am avut bucuria de a-l cunoaste personal. L-am vazut insa de cateva ori de la distanta :  el era in trasura, insotindu-l pe marele sau prieten  Mihail Sadoveanu, iar eu, pe trotuar. Mergeau pe Calea Grivitei, venind de la Gara de Nord. Sadoveanu, cu masivitatea-i cunoscuta, il acoperea cu totul pe Toparceanu, care parea un baietel de 14 ani cu taticul sau (mai cu seama ca marele povestitor era imbracat cu haine nemtesti si avea o lavaliera neagra ce-i flutura in bataia vantului, iar autorul “Baladelor vesele si triste” purta cunoscuta-i uniforma de scolar, moda dintr-o vreme pentru cativa scriitori, ramasa poate de la Vlahuta, Delavrancea si altii !

Ii salutam si eram peste masura de fericit ca-mi raspund cu multa amabilitate, aplecandu-se putin de mijloc !

In cateva randuri, George Toparceanu a ocupat pentru un timp mai scurt sau mai indelungat, diferite functii importante. A fost directorul Teatrelor Nationale din Iasi si Chisinau, inspector al artelor si redactor-sef la revista “Viata Romaneasca” (Iasi) unde a ramas pana la sfarsitul vietii.

Dar, intr-o  vreme, originalul poet a trecut si prin onorabila functie de “bibliotecar”.  Fusese numit in acest post la “Universitatea” din Iasi, al carei rector era profesorul Mirzescu.

Functia nu-l deranja pe scriitor, doar in  trecutul literar al vremilor avusese inaintasi celebri printre care : Giacomo Casanova, faimosul aventurier erotic, care lasase niste “Memorii” prodigioase; marele fabulist Krilov; faimosul poet, traducator, profesor si actor Costache Aristia, Mihai Eminescu, caruia nu-i gasesc superlativ pe masura giuvaerurilor faurite, delicatul poet St. O. Iosif, cunoscutul profesor universitar Claudiu Isopescu, pensionat ca bibliotecar al faimoasei biblioteci a Vaticanului.

Nu-l deranja, dar nici el nu se deranja s-o indeplineasca. O considera drept o “sinecura” binevenita pentru meritele sale literare. Asa ca nu se prezenta la slujba decat ca sa-si incaseze salariul. Un timp n-a spus nimeni nimic, dar iata ca intr-o zi zvonuri despre modul cum

intelege sa se achite poetul Toparceanu de obligatiile serviciului sau la biblioteca Universitatii ajunsera la urechile rectorului.

Ca sa se convinga de realitate, profersorul Mirzescu veni de cateva ori la biblioteca, fara sa-l gaseasca pe preopinent, care, dupa cum fusese informat, se prezenta numai la binecuvantata zi a salariului.

- Si a picat si rectorul in aceasta zi.

L-a lasat pe micul si delicatul poet sa-si incaseze leafa si apoi i-a spus foarte seros:

- Domnule Toparceanu, ma vad nevoit, cu tot regretul, sa-ti spun ca nu sunt deloc multumit de dumneata !

“Bibliotecarul” il privi cu seninatate olimpiana pe rector si-i raspunse la fel de serios:

- Ba eu, domnule Mirzescu, sunt foarte multumit de dumneavoastra. Cine nu e multumit sa-si dea demisia !

Si pleca mai grabit decat chiriasul din frumoasa lui balada.

ARGHEZI,  CONFERENTIAR

Pe timpuri, Teatrul “National” din Bucuresti organiza duminica, intre orele 10 si 12, “matineuri literare”, la care cate un mare scriitor tinea o conferinta, urmata de lecturi, recitari sau exemplificari din diferite piese de teatru ale autorilor despre care se vorbise.

Anuntandu-se ca la unul din aceste faimoase matineuri va vorbi Tudor Arghezi - care nu mai are nevoie de atribute adjectivale, - sala, destul de mare a “Nationalului”, devenise totusi neincapatoare ! Era o imbulzeala cum numai la conferintele lui Ionel Teodoreanu sau ale lui Ion Marin Sadoveanu se mai pomenea. Statea lumea in picioare, numai sa-l poata auzi pe poetul considerat de multi, inca de pe atunci, drept cel mai mare, dupa Eminescu.

Directorul Nationalului era  Camil  Petrescu,  care trebuia sa faca si prezentarea lui Arghezii in cateva cuvinte.

Dar care nu fu mirarea publicului cand, dupa ce termina ce avea de spus Camil Petrescu, iata ca autorul “Cuvintelor potrivite” gasi de cuviinta sa potriveasca drept introducere la conferinta sa, dupa cate-mi amintesc, cam urmatoarele:

- Doamnelor si domnilor, loialitatea ma obliga sa va fac o marturisire, ca sa nu fiu acuzat cumva de mistificare, Doamne fereste, si, eventual, sa-mi pierd in fata domniilor-voastre bruma de reputatie ce imi fac iluzia magulitoare ca o am ! Domnul Camil Petrescu aici de fata, care pute de talent si care este directorul acestei importante institutii de arta, intalnindu-ma deunazi pe strada, m-a oprit si mi-a spus asa, nitam-nisam:

“M-ai indatora foarte mult, iubite domnule Arghezi, daca ai accepta sa-mi tii oconferinta la matineul literar de la “National”, de duminica viitoare !”

“Pai, bine, iubite domnule Camile”, i-am dat eu replica, astazi, daca nu ma insel este luni, cand mai am eu timp sa ma gandesc la ea si-apoi s-o si confectionez pana duminica ?  Ma stii ca eu sunt tipicar, meticulos, pedant - cum vrei sa ma cataloghezi - ca obisnuiesc sa pritocesc cuvintele de multe ori, pana sa le pun definitiv in borcanul pe care-l merita !”

“Eu zic, spuse Camil, ca daca n-ai timp sa faci una noua, s-o tii tot p-aia pe care ai mai tinut-o acum o luna la ziaristi, ca e foarte buna si n-a putut s-o aculte tot Bucurestiul !”

Ce era sa fac ? zambi Arghezi cu siretenie. Sa-l refuz pe un confrate cum e Camil  nu-mi venea la-ndemana. Asa ca vreau sa va marturisesc, dupa cum v-am spus la inceput, ca sa nu aveti vreo deceptie, ca conferinta de azi… e aia de acum o luna !

Publicul a izbucnit in hohote de ras si aplauze.

Iar Arghezi si-a rostit apoi conferinta cu calmul si nuantele lui subtile, intr-o liniste de catedrala.

Bibliotecar: IOAN MICLAU - AUSTRALIA, 2007

(Bibliografie:  “Mici povestiri despre oameni mari” - autor Grigore Bajenaru, carte scoasa la  Ed.Sport-Turism, Bucuresti, 1981 )