POEŢII NU MOR NICIODATĂ

Poeţii nu mor niciodată,ei doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul cea fost

potolind focul din oase şi luna

cu dorul,

arzând întotdeauna

cu rost.

Poeţii nu mor niciodată,se-ntorc în cuvinte

eterne vorbe încolţite-n brazdă

în frunze,flori şi în întoarceri din cele sfinte

sau în zborul păsărilor ce torc la stână

cântece pregătite să fie gazdă

în care intrăm cu ei de mână.

Poeţii nu mor niciodată ei vin

coborând treptat în noi pe frânghii de lumină,

de apă şi iz de pelin

ne iau de pe umeri tristeţea,ne-nveşnicesc tulpină

şi ne pun aripi de înger,în abis

nu mor niciodată,dar niciodată

doar urcă în vis.

Poeţii nu mor niciodată,doar ies

din auz,cum ai privii

printr-un ochean întors,

sau  alunecă în simţuri cum noaptea unei ciocârlii

aureolează cu stele un şes,

ei au în vene al patruilea simţ,

metafora din sânge a unui prinţ.

Poeţii nu mor niciodată,şi doar

îşi odihnesc zborul

între clipa ce vine şi visul amar

potolind focul din case şi luna

cu dorul ,arzând întotdeauna

cu rost.

___________

EVADARE DIN ISTORIE
Dacul din Munţii Orăştiei coborât

pe sub pământ sarmisegetusian

şi-a scos degetul pe afară

să  vadă dacă cerul este

albastru şi soarele mai varsă căldură pe nară,

cînd via deapănă prin rădăcini

o poveste…

Văzându-i chipul timpul la cioplit

statuie în stânca  pe care se risipeşte luna

şi nici cuvântul nu l-a mai clintit,

îl vedem sub geana zilei

întruna.

____________

CE ESTE PATRIA,MAMĂ?

Nu ştiu cum am urcat în căruţa vieţii mele,

Nu m-a întrebat nimeni dacă doresc să mă nasc

mi-aduc aminte doar că părinţii

erau înjugaţi la ea

pe-o cale de stele

robi la o zdreanţă de care ţineau cu dinţii.

Nu m-au întrebat

De vreau s-au nu

Să urca pe înserat

În căruţa cu roţile

Celor patru anotimpuri:

Copilărie,tinereţea,

Maturitatea şi bătrâneţea…

Scârţâia din toate încheieturile

Pe osie,tristeţea.

“Mamă?”-am întrebat-o,când

noaptea ardea pe  pe rug…

ea trăgea la jug

şi tata rătăcea prin gând.

“Ce este Patria,mamă?”

-Eee…!Ce vezi,muică!

Eu trăgând la plug

Taică-tău trudind la ţuică.

Patria?! E pâinea pe care nu o avem,

E cuvântul de care mă tem.

“Ce este patria noastră,mamă?”-

întrebai,

privind la Regele Mihai,

din ramă.

-Eee…! Sunt preşedinţii ce ne amăgesc

cu-n ciur de mălai

să-i alegem din Paşti

în Mai.

“Ce este patria,mamă?”

-Sunt cei de care  îmi este teamă,

umbrele ce pe la coţuri ne ascultă,

vămuindu-ne clipa,zborul,

păsările şi cântecul cu dorul.

“Ce este patria,mamă?”

-Este mormântul necunoscut al unchiului tău,

mort pentru ţară.

Într-un nesfârşit hău.

Este lacrima neîmpăcată

După casa de comunişti demolată,

Este minciuna ce ne-o spun

Pentru un viitor promis

Şi bun.

“Ce este patria,mamă?”

Este ce vezi,de peste tot,

Şi nu e al tău

E al celor care te văd

Şi te socot.

Este Limba română dulce ca mierea

Cu care minciuna ne-o spun

Pentru un viitor promis

Şi bun…

Amar ca fierea.

“Ce este patria,mamă?”

-Este ce vezi,peste tot,

şi nu e al celor care te văd

şi te socot.

Ce este Patria…?

Oul

Ce este…

Creşte

Ce?!

Imi răspunde ecoul

O tristă poveste.

_____________

ÎNĂLŢARE ÎN CUVÂNT
Azi l-am văzut înălţându-se pe Iisus

Urca cu cântecul mierlei spre nori,

Era în stropul de lumină tot mai sus

Şi-n aerul mângâiat de cocori.

Azi l-am văzut înălţându-se pe Iisus

Când zborul ieşise din cântec

Şi viers în ouă cinteza a pus

Iar mielul paşte iarba în pântec.

Pieptănul pădurii cerul îl perie

Este o lună stranie în apus,

Pe nimeni în suflet nu-l sperie

Când înălţându-se l-am văzut pe Iisus.

___________

BALADA BRADULUI DE CRĂCIUN

Pomul de iarnă uscat

Alcătuirea bradului la loc,

Muntele iar l-ar fi înălţat

Dacă amintirea n-ar fi ars în foc.

Imaginea lui adună bucurii

Lumânările ard,sunt prea sus,

Ele urcând în răsăritu-i azuriu

Aprinzând visuri spre apus.

Din brazi coboară dulciuri la copii,

Seva lor aduce pădurile în case.

Sănile trase de reni stârnesc nostalgii

In cioturile pe coline rămase.

Şi brazii lepădându-se de topor

Brusc şi-aduc aminte de un gând

Revin miei la rădăcina lor,

Însă pădurea e departe,luminând…

Bucuria noastră e plânsul brazilor tăiaţi,

În lumea lor n-au cum să mai fie,

Au mai rămas pe munte câţiva fraţi,

Tremurând pentru Crăciunul ce-o să vie.
AL. FLORIN ŢENE