Scriu documentele romane ca dacii/tracii erau barbari, erau salbatici. Poti oare marca,”ca inferior” un popor ce traieste in armonie cu natura? Daca te duci pe furis in codru vei da peste un lup si o lupoaica jucandu-se in pace cu puii lor. Noi ii numim lupi salbatici. Ia sa stam drept si sa judecam. Ei sunt asa cum ia facut Creatorul… Nu? Sunt naturali?! Ne-a facut pe noi Creatorul inchisi in betoane si otel forjat?… Parca nu?! Incearca sa vezi ce se intampla cu acesti lupi daca ii inchizi intr-o cusca – DEVIN VIOLENTI. 

Sa luam cateva fragmente din interviuri cu banatenii din Robii Pamantului:

„

…..

Reporterul : - Atunşi, în perioada cocilor, cred că în vara lu` 52 o fost, noauă ne-or luat porcu` dân coşină.

Nana : - Da. Pântru cotă. Biata mami, n-o mai putut faşe faţă săraca! O vinit la noi, o pus mânili pă masă şî plânjea mai rău ca şî când o murit tata Lae. Mi s-o rupt sufl etu` când o zâs : „M-or luat porcu`. Vine Nelu şî el n-are bucătură dă Creşiun.” Baş atunşi o vinit la noi moş B… şî râgea. Iau, frigă-le Dumnezău inima, la ăşcia, acolo unge îs ! Or dus porcu`-n „Geal” (Bencecu de Sus) ş-acolo pă mâna cui o apucat

: pă mâna lu` moş Feher, că ei or fost goanjilii, gunoailii, sărăntoşii. Şatunşi

nu mai şciu cum or făcut dă i-or dat porcu` năpoi.

R. : - Şciu io. În prima zî or făcut porcu` scăpat la podu dă păstă Băcini. Nu şciu care dântră ei, dă milă cum o plâns mama, o dat drumu` la porc ş-o vinit acasă, că merjea la turmă şî şcia drumu`. A doaua zî – scandal. Miliţia prezentă. Or luat porcu` dân nou, l-or dus v-o doauă săptămâni pâna mama o achitat cota dă carne, cum o putut.

INTERVIU CU NANA LEONORA

…..

R.Ceacea Ionele, ce rog să-m` spuni şeva dân perioada cocilor (cotelor, impozitelor în cereale din perioada „colectivizării” – n.n.). Pân ce greutăţ` aţ` trecut.

Bencei : - În vremea comunistă, când o vinit năcazu` păstă oamini cu cocili, să triera afară, pă izlaz, la „arie”. Tri ani dă zâle n-am dus nişi o boambă dă grâu acasă. Ne-or făcut „chiaburi” numa` pă noi dân sat. Ne dăgeau câtă-un sac dă grâu clasa a III-a, gunoi. Cucuruzu` trăbuia să-l duşem până la Recaş, cu caru` cu boi, toamna pân imală (aproximativ 17 km – n.n. ). Toamna trăbuia să sămănăm grâu; dă unge sămânţă, dacă ne-or luat tot grâu? Am avut atunşi primar pă Pleşu (Pavel – n.n.) . Şcie satu` şe fel dă om o fost ! Zâşea să sămănăm macar doauă-tri vedre (găleţi – n.n.) la lanţ ca să vadă şăfi i că-i sămănat. Să nu dea el dă năcaz. Cum să samăn două vedre dă grâu la lanţ ? să ar pământu la primăvară, dân nou ? da`, pân-la urmă, o trăbuit să faşem cum o zâs el şî primăvara am arat locu` dân nou ş-am pus cucuruz. Aşa am tras-o v-o tri ani dă zâle.

Ne-or pus cotă dă carne 600 kg; n-am putut s-o achităm, ne-or dat în jiudecată ş-am fost la închisoare. Ne puneau cotă 80-100 kg dă şeapă. Tot şe n-ai putut achita s-o tranformat în carne. Aşa că am fost la închisoare şî io, şî tata.

R. : - Di şe v-or băgat la închisoare ? Cât aţ` stat ?

B. : - Era pă vremea cărăturii (căratul grâului la „arie” pentru a fi treierat sub supraveghere – n.n.) şî un secretar o spus că tata o strâgat, câtă oamini, într-o şedinţă, să nu deie cotă (a instigat – n.n.). N-o fost adevărat, da` ne-or dat în jiugecată ş-am făcut v`o şasă săptămâni dă închisoare. Dă fapt, noi eram închiş` fără să fi m jiugecaţ`. Eram arestaţ`, cum ar vini acuma.

…..

R.: Aşadar, locuitorul casei cu numărul 25, din Firiteaz, era pe lista chiaburilor. Astăzi, 6 august 1993, întâmplarea face ca să stau de vorbă cu aşa-zisul fost chiabur, Vodă Liviu.

- Domnule Vodă, am înţeles cât pământ aţi avut : am înţeles că aţi dus-o foarte greu. Despre acele momente, despre modul în care aţi reuşit să vă lucraţi pământul în familie, despre ce necazuri aţi avut, v-aş ruga să povestiţi.

V.: – Domnule Iacob-Bencei, până în 1945 nu am lucrat la pământ pentru că eram tânăr şi tata era în putere. În luna mai a anului 1945, când s-o gătat războiul, am vinit acasă şi cum mi-era drag dă cai şî dă agricultură, iar tatăl meu s-a îmbolnăvit, pământul fi ind dat cu lucru „în parte” la oameni din Cruceni, de la Hunedoara Timişană şi de la noi din sat, din primăvara anului 1946 am început să lucru la pământ. Am lucrat până în 1948 când or

vinit vremurili care or vinit. N-am mai avut nimic. În 1952 am fost închis o lună, la închisoarea din strada Popa Şapcă din Timişoara, pentru cote. Când am vinit din închisoare, mi-am găsit familia dormind pe o uşă şi o dricală (saltea – n.n.). Nu mai era în casă nimic. Tot or luat. Unele lucruri de-ale mele şi astăzi mai sunt în sat (la cei care le-au luat sau la neamurile acestora – n.n.) şi se văd. Tot greu, tot greu, din ce în ce mai greu. În 1954, băiatul meu a terminat clasa a IV-a la Firiteaz şi din clasa a V-a s-o dus la şcoală la Fiscut. După trei săptămâni o fost trimis acasă de directorul şcolii şî m-o spus să

mă duc la şcoală. M-am dus şî directoru` m-o spus că are ordin pă linie dă partid ca pe fi ii de chiaburi să nu-i mai primească la şcoală.

…..

R. : - La încheierea „în linii mari”, a colectivizării. Şî pă urmă şe-aţ` făcut ? Aţ dat cotă?

A. : - Am dat cotă. Or înşeput cu : az oţără, până ne-o pus atâta cotă că n-am mai putut să dăm.

R. : - Că n-o dat nişi pământu` ăla atâta cât or pus ei.

A. : - N-am mai putut. Era şeva enorm. Dacă m-or pus mie impozit anual că nu-l puceam achita nişi în zăşe ani ! o vinit percepţia, or vinit toţ`. Zâşeau : „Mă, îţ` vingem caii, dacă nu plăceşci !” „ – Păi, dacăm` vingeţ` caii, cu şe mai lucru pământu ?!” Am fost sâlit să mă duc să vind caii, i-am cumpărat tri boi ş-am zâs aşa : dacă-mi-au boii, să-i ia; da barem să nu`-m` ia caii. Aveam tri iepe foarce frumoasă. Aşa că leam vindut că-m` trăbuiau şî bani pântru că avem şî doi copii la şcoală. Le trăbuiau şî lor pită. N-aveam pită. Să triera afară la „arie”. Viniam

dă la trier c-o mătură dă grâu.

…..

Fără de-aia, toţ` dân familie or muncit dă gimineaţa până sara târzâu. Nu s-or dus la sapă la cucuruz la 8 şiasuri şî la 4 după-amiaz să fi e acasă. Gimineaţa o fost „deşteptarea” la ora 3, iar la şinşi am ieşât cu coşiili afară dân curce. Toamna, la cules dă cucuruz, am ajiuns sara la 8 şî până am descărcat s-o făcut 11 şeasuri. Am şinat şî ne-am culcat 4-5 şeasuri şî, iar, dă la capăt. Tăiam tuleii noapcea pă roauă. N-am cântat pân birturi şî n-am purtat nu şciu şe luxuri. Fiecare ţăran o fost

îngrijorat.

…..

Dar noauă, la vechii proprietari, or înşeput să ne pună cote : dă grâu, dă lapte, dă carne, dă linte, dă ceapă, cote, cote, cote şî iar cote. Cote şî supra-cote. N-am mai avut drepturi. Impozit şî supra-impozit. Aşa că n-am avut ce face. La noi în sat, în `49, or fost „ridicaţ`” (arestaţi – n.n.) 8 inşi.

Io am fost „ridicat” în `50 împreună cu Vasile Munteanu căruia i s-a tras moartea de la penitenciarul securităţii. Eu am fost mai rezistent, şî, iaca, mai trăiesc.

R. : - Pentru ce v-au „ridicat” ?

P. : - Pentru ce ? Cine ştie de ce ?!

R. : - V-aţ` împotrivit public „colectivizării” ?

P. : - Noi nu ne-am împotrivit , dar nişi nu ne-o fost drag dă „colectiv”. Io am căutat să mă bag în „colectiv” ca să pot să-m ţân fetele la şcoală. Păstă tot, unge mă duşeam, mi să şerea „situaţia materială” şî io n-am putut s-o duc pentru că eram considerat „chiabur”. Cum spusăi, în `50 ne-or dus la „depozit”, la penitenciar. După interogatoriu, ne-or băgat într-o celulă fără aer. Era celula nr. 17 în care, pă lângă mine, mai erau Generalul Domăşneanu, Colonelul Mihăilescu cu un fecior, Maiorul Maniu Aurel, care o avut (executaţi – n.n.) trei ani şî jumătate, o mai fost Baronul Stârcea (?), fost secretar a` lu` Titulescu, acestuia i s-au dat 8 ani şî jumătate, da` n-au găsit motiv să-l judece. Nici

noi n-am fost judecaţ pentru că nu aveau motiv să ne judece.

…..

…..

Iacă-aişea ne-o-adus rusu`, dară şî cu şeasu-al rău;

Patruzăşi dă ani dă dzâle : tot că nu îi Dumnezău.

Dă v-o patru ani încoaşe, toţ ateii dzâc că iestă,

Dar că în folosul nostru Domnu nu să manifestă.

… Mince-n cap, nu-ţ bagă nime, nişi măcar Democraţia

Şî nu-i leac pă lumea asta ca să vingeşe prostia.

D-ALE PAORILOR 14 aprilie 1994

„ 

Sa fie oare acesta motivul pentru care omenirea a devenit atat de violenta? Da. Poate naravul. Dar nu si graiul. 

De catva timp suntem inchisi in cusca cronometrului - alergam si consumam ca turbatii. Nu stiu cati mai suntem constienti de adevarata experienta a poeziei. De adevarata experienta a poeziei parintilor nostri. De adevarata experienta lirica a strabunilor nostrii. Da. Aici ne vine in ajutor „graiul”. Graiul mostenit si pastrat cu sfintenie de robul pamantului. Scrierea si citirea in dialect este secretul calatoriei in timp. Este capsula care ne transporta. Daca doresti sa ai aceasta calatorie va trebui sa inveti cum sa reciti si sa interpretezi dialectul, sa patrunzi in sufletul neamului si sa fii cu el in moment. Versul si proza se canta cu voce. Cu vocea autorului. El intra in tine si in rezonanta cu vocile ecou a primei voci nascute pulsand din centrul pamantului, iti patrunde trupul prin talpile picioarelor si iti misca, scutura, stimuleaza parti din tine de care uitasesi, sau nici nu stiai ca exista. Inchizi ochii si traiesti evolutia prin rezonanta graiului care toarce textul. Acest cant este aripa purtatoare. Cuvintele din graiul original sunt secretul care sfarama lantul timpurilor. Trairea vine din adevarul si sinceritatea cuvantului. Vorba in dialect nu e cu nimic mai prejos decat drama Shakespeare/iana. Un taran consumat, in dialect, il bate cu usurinta pe dramaturg. Artistul in cautarea sa descopera linii de contact cu radacinile culturii. Sensori sunt amorsati si in exersarea lor trezesc senzori dorminzi de veacuri prin care putem avea experiente milenare. Stiati ca aboriginalul australian inainte de a veni europeanul civilizat nu avea notiunea de ieri, astazi si maine?… Ei traiau, si inca mai traiesc unii dintre ei, pentru ca si azi se mai descopera cate un trib ascuns, in acum: mortii sunt tot cu ei si viitorii nascuti tot aici (ceva asemanator cu vesnicia lui Blaga). Orgoliul si lacomia au inventat zidurile intre generatii si lumi ca unitate de control. Acesti senzori treziti ne ajuta sa intram in contact emotional cu experienta altor generatii – in visare.

Magia versului in grai cu care poetul ne transporta intr-o noua lume, pe care nu o cunoastem, dar care e a noastra, pentru ca alunecam in ea ca intr-un leagan, zburam, ne rostogolim si parti ale corpului se pun in miscare ca intr-un dans nebun de lupta. Felul cum sunt combinate fonetic vocalele si consoanele, aceste rezonante, in parti din fizicul nostru ne ofera experiente noi care ne complecteaza si ne ajuta sa ne intelegem mai bine, ne da putere, ne intregeste. Calatoria in timp sau intr-o alta dimensiune, oprirea timpului, extinderea timpului sau comprimarea lui – timpul elastic este, sau inseamna, experienta creatiei. Aceasta stare se obtine intrand in actul ei sau consumand droguri, ultimul preferat primului tot mai mult astazi, din lene sau criza de timp, in ciuda faptului ca e daunator - iti saboteaza organismul pe cand prima forma, creatia te fortifica, te elibereaza.  

Dialectul este conectia cu originea, cu naturalul, cu geneza. Ori asta nu ne pica bine. Ruperea de CRONOMETRU nu place societatii. Noi cei de la oras suntem mecanizati, rationalizati si controlati – deci ca sa merg inapoi la lupii din cusca: suntem turbati – turbocivilizati. Daca intrebi in societate 90% iti spun ca fac ceia ce nu le place, iar restul de 10% incearca sa ii convinga pe cei nouazeci ca a trai in padure, la tara, e salbatic, ca: a lua legatura cu trecutul inseamna a te intoarce la comuna primitiva. Aboriginalul australian a trait cincizeci de mii de ani cu burta la soare pana a sosit europeanul acum doua sute de ani si la civilizat. La familiarizat si adaptat la toate bolile si viciile omului modern (ca sa nu-i zic’sclav’). Ne e frica, sa-i punem sub cronometru - inca! Nu pentru ca nu am putea, dar ne e frica sa nu fiim infectati, noi cei ’nouazeci’, treziti din halucinatia cronometrului, si sa-i lasam pe cei zece, cu ochii in soare. Asta nu inseamna ca cei zece nu isi au meritul lor la evolutie - altfel nu am avea avioane, rachete, calculatoare, etc. 

Dialectul este apropierea de natura lucrurilor - continuarea firului.

Am exterminat si continuam sa exterminam culturi, asazise inapoiate, ca sa ne hranim cultul impus ‚turboglobal’. Aceasta inrobire a omului civilizat s-a produs destul de recent iar in evolutie s-a produs la finele tuturor perioadelor istorice: a lemnului, a pietrei, a metalelor etc…, azi traim finalul erei petrolului si apoi altele care vor mai veni, insa, daca privim la limba romana de azi si incercam s-o comparam cu cea a banateanului, caruia ne place sa-i zicem: ‚bai tarane!’, si apoi comparam limba banateanului cu cea a taranului italian de la munte, dinprejurul Romei, vom descoperi ca daca ii punem fata in fata ei pot comunica cu usurinta fara sa suspecteze ca celalalt nu vine din satul vecin. Ei!…, o sa spuneti ca nu-i adevarat. Sigur ca daca o iau rational si pun doi profesori, unul italian si un altul roman, ca sa noteze dialogul dintre cei doi, la urma cand le comparam notitele vom gasi diferente mari in vocabularul si fonetica taranilor, lucru pe care taranul nu-l observa preocupat fiind de firul conversatiei. Ei se asculta instinctual si sufletul citeste radacina vorbelor la origine: e ca si cum ai asculta doi betivi intr-un bufet moflaindusi vorbele. Tu nu-i intelegi, dar ei, nici n-au habar de asta. In acel moment pentru ei cuvintele sunt ca doua sabii ascutite – rationalul dormiteaza. Graiul evoluiaza instinctiv, din necesitate, pe cand limba de ordine este hotarata si directionata de interese rationale.

Deci:

Daca comparam limba banatanului de la munte cu cea a roma/nului de la munte, si tinand cont de spatiul de aproape doua mii de ani, dintre ele, ajungem la concluzia ca: trebuie ca: venim din acelas loc. Multi dintre vorbitorii de limba romana curenta au probleme sa-l inteleaga pe taranul banatean, pe cel ardelean, moldovean sau din oas, in ciuda faptului ca traiesc in ultima suta de ani, in aceiasi tara. Nu vreau sa acuz limba conventionala curent romana vorbita azi ci vreau sa directionez atentia spre locul de unde vine limba noastra care sigur nu vine din Italia si nici nu a fost influientata de ea. Atat italienii cat si noi venim de la acelas izvor, din preajma carpatilor cum mentiona  profesoara Marija Gimbutas in descoperirile ei: Spatiul de unde au plecat popoarele europei este cuprins intre Valea Dunarii, Marea Egee si Marea Neagra… 

Omul e blestemat sa repete istoria. Cum bine mentiona si Joseph Campbell: toate povestile sunt versiunile sau ecoul primei povestiri. Presupunem un scenariu: Daca cumva italienii sau retras in peninsula lor precum americanii din Europa, si, in siguranta apelor care natural ia inconjurat, sau dezvoltat ca imperiu si s-au intors la un moment dat impotriva europei si au distruso, iar dupa sute de ani de intuneric se va presupune ideia ca: civilizatia  si limba engleza au fost aduse in Europa de americani. Imperiul roman s-a dezvoltat in orgoliul si lacomia lui consumand intens, si sigur ca singura solutie de a-si rezolva problemele economice,’eficient’, a fost sa-i extermine pe daci; sa le omoare conducatorii, sa le distruga cultura si sa-i faca pe barbati, roboti - sclavi pe viata in minele lor. O tara fara barbati nu ar mai avea sansa sa se revolte. Apoi: Dacii erau un popor asezat, pasnic, care renuntasera de mult la ideologia violentei, a lacomiei si cultivau deja intelepciunea si armonia cu natura. Diodor din Sicilia ne relateaza intamplarea din cetatea Helis (Orsova) unde Dromihete dupa ce a invins, a dat o lectie regelui Lysimah al macedonienilor. La eliberat pe acesta si a organizat un ospat in cinstea sa in care dacii mancau si beau din pahare si strachini de lemn in timp ce ii trata pe exprizonieri in tacamuri de aur si argint. Tracii ajunsesera de mult la concluzia ca simplitatea, pacea, si modestia si respectul pentru aproapele si mediul inconjurator sunt mai de pret. Sigur ca o astfel de ideologie, de zeci sau sute de ani, nu a placut tuturor triburilor, asa ca ele sau raspandit pe teritoriul europei. Istoria e scrisa de invingatori - intodeauna.

Graiul banatan este gravat in poezia lui Bencei 

DĂ DOR ŞÎ DĂ JĂLE

(SĂ ÎNCHINĂ BUNICILOR ŞI

PĂRINŢILOR MEI) 

Dă la cruşe la izvor,

Drumu’ jăle, drumu-i dor,

Iar dă la izvor la cruşe

Drumu-i lacrimi îm` aduşe,

Că săraşii moş`, părinţ`,

Or ţânut pământu-n ghinţ`,

L-or arat, l-or sămănat

Şi nu l-or înstrăinat.

Ne-or lăsat la fi ecare

Cam tri lanţă dă sudoare;

Vie, fân şî pruni dăstui –

Să nu fim a nimănui,

C-aşa-i omu`: cât trăieşce,

Lucră şî să verpeleşce

S-aibă casă şî iorsag,

Să nu stea la altu-n prag.

Da` viniră vremuri grele ;

(Oare ne-om scăpa dă iele ?):

…..

…Mă mai duc pă la morminţ`

Şî-m` muşc limba întră ghinţ`,

Ca dân lăcrimili mele

Să răsară crini şî stele,

Că, dă la izvor la cruşe,

Drumu` lacrimi îm` aduşe;

Dă la cruşe la izvor,

Calc pă jăle, calc pă dor.

Bencec, 1 iulie 1992 

In momentul in care reciti aceste versuri in grai vechi si le repeti ca pe o binecuvantare cu incredere si relaxat vei simti emotiile transmise de vrsuitorii veacurilor. In momentul tau vei trai si momentele celorlalti. Simtamintele tale vor porni intr-o calatorie imensa, incomensurabila, pentru ca ea poate merge pana in trecutul infinit. Intensitatea ei poate sa te depaseasca si sa pici jos inconstient. Nu vreau sa sperii sau sa sun absurd. Nu stiu cat de departe pot merge cu impartasirea mea dar simt nevoia sa mai adaog o explicatie tot atat de cereasca ca si prima: tot de ce este capabila imaginatia omenirii a existat si exista, TOATE EXPERIENTELE UNIVERSULUI SUNT ASCUNSE CODIFICAT IN NOI, intr-un DNA spiritual asemanator cu cel fizic. Sufletul traieste in corp precum curentul electric din jurul firului in fir. Defapt curentul circula in jurul firului si este guvernat de miscarea electronilor din cablu. Tot asa si functionarea fizica a corpului guverneaza sufletul. Noi mostenim din tata in fiu experientele spirituale si emotionale prin acest DNA. Ca sa traim experientele parintilor nostrii avem nevoie de un stimul cu care sa le atigem, sa amorsam acele experiente, sa le chemam. Forta graiului in vers are capacitatea de a clatina aceasta informatie. Sa zbori ca ‚Supermen’, toti o putem face numai ca el trebuie sa fie aici sa ne invete. Nu toti calatorim la fel cu aceasta capsula, unii mai bine, alti mai putin bine, sau deloc ramanand cu usurinta prizonerii momentului. 

Vasile Bogdan in ‚Cuvant de Intampinare’ scrie despre Bencei: ”A început, ca de altfel foarte mulţi, ambiţionând poezie cultă, dar încă din clasele liceului şi-a găsit straiele potrivite în cuvintele din bătrâni. Spre deosebire, de alţii lui nu-i este ruşine cu aceasta, iar eu îl felicit că gândeşte astfel, pentru că a scrie poezie în grai e încă un dar de la Dumnezeu, o altă posibilitate de a te adresa oamenilor, sufletului lor, chiar dacă, iar eu nu împărtăşesc această idee, poţi fi înţeles de mai puţină lume. Dincolo de înţelesurile cuvintelor, poezia dialectală are simfonism, are tempi, are măsură, are acute şi note minore, este muzică de cea mai bună şi profundă factură, iar aceasta îi dă universalitate.

„

„

Prin această întreprindere, mă consider dezlegat de o promisiune”, scrie Bencei,”făcută unor năpăstuiţi, care au făcut cinste pământului pe care l-au călcat, familiilor lor, satului în care au trăit, respectiv ţării. Fie-le amintirea veşnică!

De “Dragobete”, 2007  

Robul lui Dumnezeu şi al pământului

Ionel Iacob-Bencei

„ 

Prin cartea’Robii Pamantului’, o capsula cu bijuterii, nu numai in grai fonetic, lexical si morfo-sintactic, liric si proza, dar si pur adevar istoric, Ceacea Bencei face un mare gest: Copiii isi vor aminti de existenta noastra dupa cadourile pe care, i le facem!  

Acest gest inseamna eternitatea, prin iubirea de aproapele.