Statutul Transilvaniei si evolutia relatiilor sale cu monarhia habsburgica au constituit teme de specialitate, toate laolalta, constituindu-se intr-o traditie istorica. Semnificativa in acest sens este, dupa opinia noastra, aprecierea lui Gheorghe I. Bratianu, care ajunse la concluza ca “Vechea noastra traditie istorica restituie Ardealului rolul sau firesc de leagan al statului, dupa cum cercetarile filologice si lingvistice i-au restituit acel(a) de leagan al limbii si al poporului roman”.

Totusi, numarul documentelor de arhiva, care ar putea aduce noi elemente in aceasta complexa problematica, este necunoscut, dovada marturiile existente, inca, in arhivele romanesti sau straine, unele dintre ele, depistate de noi pe parcursul investigatiilor efectuate in ultimii ani.

Intrucat a face o analiza deosebit de atenta, bazata pe date concrete cu privire la Transilvania si pozitia sa in cadrul monarhiei habsburgice, atat la momentul respectiv, cat si in perspectiva venimentelor ce aveau a se succeda, am socotit oportun ca tratarea problemei sa aiba ca punct de plecare un document emis la 26 martie 1835. Este vorba de un amplu studiu al lui A. Lutteroth, pus la dispozitia Ministerului Afacerilor Externe al Frantei, document ce avea drept scop sa “atraga atentia asupra relatiilor Austriei cu Ungaria si Transilvania”. In realitate, dupa cum sublinia insusi autorul, studiul s-a axat pe descrierea “situatiei actuale din Transilvania, a atitudinii probabile a Cabinetului de la Viena in imprejurarile de fata, precum si a consecintelor care vor decurge mai devreme sau mai tarziu”.

De altfel, tocmai acest “mai tarziu”, ca si perspectiva din care au fost urmarite aspectele problemei, ne-au determinat sa staruim asupra acestui document si sa pornim cu el analiza ce ne-am propus sa o efectuam. Important este ca dincolo de datele oferite, raportate la evolutia problemei Transilvaniei si a relatiilor romano-austro-ungare, documentul evidentiaza ca respectiva “provincie a Imperiului” era putin cunoscuta in Franta, dar ea ar fi trebuit sa constituie obiectul unei supravegheri atente si sustinute. Elemente absolut necesare datorita influientei pe care Transilvania era “capabila sa exercite (subl.n.) asupra evolutiei viitoare a Imperiului si asupra Europei intregi”. (subl.n.) In pofida importantei covarsitoare a Transilvaniei pentru existenta imperiului, nu poate fi trecut cu vederea un fapt deosebit, remarcat de documentele vremii si sesizat de Nicolae Iorga si alti istorici Este vorba de atitudinea inexplicabila a Vienei fata de Transilvania “pe care o lasa, dupa 1830, tot mai mult in seama maghiarilor, ajungandu-se pana la impunerea limbii unguresti in registrele de stare civila ale bisericilor”. In asemenea conditii nu poate sa surprinda ca - dupa cum se aprecia in studiul citat - populatiile din Ungaria si Transilvania erau “de un ansamblu de constitutionalitate si feudalitate”, nutrind “profunde sentimente revolutionare”, menite “sa dea prima lovitura vechiului edificiu al monarhiei imperiale”.

Asemenea inclinatii erau pe deplin justificate, mai cu seama, pentru populatia romaneasca majoritara, dornica sa-si castige drepturile politice legitime, care depindeau, in totalitate, de voturile Dietei ungare. Cu toate ca Transilvania era socotita “pe buna dreptate ca fiind mai avansata, in planul civilizatiei decat vecina sa Ungaria” , situatia nu putea fi modificata, atata timp cat se mentineau vechile institutii caracterizate printr-o mare rigiditate - specifica evului mediu - si mai cu seama datorita Constitutiei, care era departe de a fi baza unui sistem reprezentativ

In fapt, Constitutia nu era decat instrumentul unei puteri absolute incredintate Starilor, care nu lasa Coroanei alta grija decat aceea de a inregistra deciziile indiferent daca acestea erau sau nu, conforme cu punctul de vedere al imparatului sau cu raportul de echilibru ce ar fi trebuit sa-l mentina intre diferitele natiuni ce ii erau supuse. Tocmai de aceea, una din grijile permanente ale Cabinetului de la Viena a fost alimentata de neomogenitatea Imperiului, iar preocuparea constanta era aceea de a le pune in armonie si a aduce respectivele natiuni in limitele administratiei sale absolute. In scopul mentinerii Transilvaniei, in cadrul monarhiei, Austria nu excludea metoda interventiei pentru reinstaurarea ordinei si legalitatii, interventia putand avea loc sub aparentele unei “protectii binevoitoare”, care, in realitate, nu urmarea decat sa inabuse aspiratiile de independenta ale Principatului.

Dupa cum o dovedesc documentele vremii, aceasta varianta era imbratisata si de celelalte puteri, care nu omiteau posibilitatea conjugarii eforturilor Transilvaniei cu cele ale Ungariei. In asemenea situatie, cu totul dezastruoasa, era firesc ca marile Cabinete europene sa se intrebe “ce se va alege dintr-un Imperiu care a fost edificat cu atata dificultate si care ar putea fi reconstituit cu si mai mare greutate ?” Temerea era dusa de soarta Europei, amenintata “in contextul unui val revolutionar care pornit din Ungaria se va intinde pana in Peninsula italica, Elvetia sau provinciile germane ?” Prima care ar fi trebuit sa ia masuri, cel putin preventiv, era, desigur, Austria. Incercarile repetate, dar fara succese, aveau sa o conduca spre idea ca, decat sa indeparteze Ungaria, mai bine i-ar satisface intentiile anexioniste, acceptand anacronicul dualism si sacrificand Transilvania.

Un pas insemnat pe calea desavarsirii acestei politici de compromis a fost facut in timpul Revolutiei din 1848-1849, cand, asa cum remarca I.Ghica in ale sale “Amintiri din pribegie”: “Guvernul imparatesc, folosindu-se de idea nenorocita a Ungurilor de a voi sa maghiarizeze pe Romani, stiuse sa semene si sa hraneasca ura si gelosia intre Romani si Unguri…” Este adevarat ca ideea maghiarizarii viza si celelalte nationalitati, dar in privinta romanilor ea se amplificase, indeosebi, dupa Adunarea de la Blaj, unde aura Daciei Mari speriase pe unguri in asa masura, incat, Kossuth ii declarase lui Balcescu ca “daca ar renunta la ideea maghiarizarii n-ar mai fi el Kossuth”. Cu toate acestea, in discutiile ce le-a avut cu fruntasii romani, recunostea ca atat ungurii, cat si romanii erau izolati in Europa si ca numai infratirea ar fi putut sa-i mantuiasca de amenintarile panslavice si pangermanice.

Desigur, acest adevar era foarte bine cunoscut si la Viena, care a stiut sa regizeze de asa maniera evenimentele, incat sa nu se realizeze acea “infratire” intre unguri si romani. Din nefericire cei ce nu au castigat nimic la 1848 si 1849 - dupa concluzia lui I.Ghica - au fost romanii, in general, si Transilvania, in mod special, intrucat, “punandu-si pielea in saramura pentru imparat”, i-au speriat pe maghiari, care au demonstrat ca “n-au invatat nimic de la luptele nenorocite din 1848 si 1849″.

Regimul impus Transilvaniei si statutul sau special fata de Cabinetul de la Viena si raportate la interesele Budapestei, dar mai cu seama soarta populatiei majoritare romanesti, lipsite de orice drepturi, vor continua sa retina atentia celorlalte natiuni din cadrul Imperiului si chiar Europei. O marturie in acest sens este Memoriul Universitatii natiunii sasesti din Transilvania, emis la 29 martie 1862, si inaintat Curtii de la Viena sub semnatura lui Conrad Schmidt, consilier gubernial regal provizoriu si loctiitor al Comitelui. Documentul care face temeinica analiza a starilor de fapt din Principatul Transilvaniei si a raporturilor sale cu monarhia habsburgica, pune in lumina contradictiile ce se manifestau, tot mai vadit, in cadrul Imperiului. O data cu ele erau sesizate si buna parte din cauzele ce l-au generat, intre ele, radacina raului fiind socotita “lipsa fortei irezistibile de acum, cel al unei Constitutii libere, care sa reuneasca intr-o reprezentanta comuna toate popoarele”.(…)

Evolutia evenimentelor pe plan intern, dar mai cu seama, a celor externe, avea sa grabeasca savarsirea compromisului din 1867, care va afecta cel mai mult statutul Transilvaniei. Atins in mod serios de efectele politicii lui Bismarck, Austria va fi mai intai izolata din punct de vedere diplomatic, iar in 1866 infranta militar la Sadova. Dupa cum avea sa remarce istoricul si profesorul Nicolae Ciachir, intr-una din ultimele sale lucrari, conflictul armat din 1866 “a zdruncinat din temelii intregul edificiu habsburgic” , acel seism fiind urmat de “replicile” soldate cu “pierderea pozitiilor detinute in cadrul fostei Confederatii germane, precum si a posesiunilor din Italia reprezentand un act ireparabil care a adus, din nou, in prim-plan, problema ungara”. De altfel, aceasta din urma devenise mai mult o solutie, decat o problema. Realitate confirmata de situatia in care se afla Austria, nevoita sa aleaga intre posibilitatea transformarii imperiului intr-o federatie, ori calea compromisului, prin acceptarea unei uniuni cu Ungaria.

Dupa ce la 17 februarie 1867 a fost semnat Acordul privind constituirea monarhiei dualiste Austro-Ungare, la 27 mai acelasi an, imparatul Francisc Iosif s-a incoronat si ca rege al Ungariei, sanctionand, totodata, legea incorporarii Principatului Transilvaniei la Ungaria. Prin acest act savarsit intr-o situatie de disperare pentru Viena si de implinire a dorintelor expansioniste ale Budapestei, impotriva cursului istoriei, pe langa anularea autonomiei Transilvaniei, se provoca o alta contradictie. Anume, Ungaria era transformata in stat multinational, realitatea etnica si lingvistica fiind in contradictie evidenta cu ideea de stat national, unitar, postura afisata fara scrupule de Ungaria.

Pentru Transilvania incepea o noua perioada, ce s-a dovedit a fi cea mai nefasta din intreaga sa existenta, putandu-se vorbi, mai degraba, de o involutie in dezvoltarea sa istorica. (…)

Inainte de a urmari evolutia miscarii nationale a romanilor din Transilvania, ca de altfel si intensitatea luptei lor, se impune a starui asupra mutatiilor petrecute in raporturile romano-austro-ungare. Pentru ca ele au existat si au fost determinate, pe de-o parte de conditiile impuse Austriei in urma pacii din august 1866, incheiata la Praga, iar pe de alta parte, de noul statut al Austro-Ungariei, creat dupa recurgerea la compromisul numit dualism. Ambele situatii nu puteau sa lase indiferenta diplomatia austriaca fata de ceea ce se intampla in Europa si, in special, in jurul imperiului. Atitudinea ce urma sa o manifeste, in continuare, trebuia bine dramuita, mai cu seama ca, la o revansa fata de Prusia nu putea fi vorba, indeosebi, in conditiile in care, dorinta ei de a unifica Germania sub obladuirea sa, devenise tot mai clar conturata. O politica bine cumpanita se impunea a fi orientata si spre sud-estul european, in pofida faptului ca, pus pe ganduri de ascensiunea rapida a Prusiei, Napoleon al III-lea incercase o oarecare apropiere de Austria, aratandu-se dispus sa sustina chiar alipirea Principatelor-Unite la Coroana habsburgica.

In asemenea conditii, chiar in formula noii titulaturi, care nu schimba fondul si gravitatea problemelor, Austro-Ungaria era nevoita sa ia in calcul starea reala a faptelor, iar in privinta Transilvaniei sa tina seama de faptul ca populatia majoritara a romanilor isi avea atintite privirile spre fratii de peste Carpati, unde in fruntea statului venise un principe strain recunoscut pana si de catre sultan, incepand cu semnarea firmanului de investitura la 11/23 octombrie 1866″.

La randul ei, Romania trebuia sa-si reorienteze strategia politicii externe, in acest sens, pe langa factorii de ordin general, determinanta fiind si realitatea ca ea se afla incorsetata de doua mari imperii animate de aceleasi dorinte anexioniste, ceea ce ingreuna foarte mult realizarea marelui obiectiv care urma a fi infaptuit : independenta.

Intre masurile incadrate noii strategii s-a inscris si aducerea in fruntea tarii a unui principe strain, corelata cu orientarea spre o apropiere de Germania. Tocmai aceasta orientare, dublata de perspectiva venirii lui Carol de Hohenzollern deranja la Viena. Dovada in acest sens, instructiunile transmise de Curtea Imperiala, in data de 11aprilie 1866, trimisului sau la Bucuresti, prin care se exprima opinia ca problema romaneasca ar putea fi inlaturata “de la ordinea zilei, prin instalarea unui domnitor sau caimacam provizoriu. Cu persoana lui Brancoveanu suntem de acord”. Aducerea lui Carol in tara, dupa ce cazuse varianta cu Filip de Flandra, fratele regelui Leopold II al Belgiei, a urmarit, pe baza plebiscitului desfasurat intre 2/14 si 8/20 aprilie 1866, sa puna Europa in fata unui fapt implinit”. Intre cei nemultumiti de alternativa aleasa s-a situat si Austria, unde, dupa cum rezulta dintr-o scrisoare primita de Carol de la tatal sau, Karl-Anton, gazetele erau “pline de ura fanatica impotriva Prusiei” si vorbeau cu “ironie si condamna cutezarea” de a pune la carma tarii un Hohenzollern. Curtea de la Viena se alatura, astfel, Turciei care, imediat dupa instalarea lui Carol declarase fiecareia dintre puterile garante ca, daca se gaseste o modalitate pentru a-l indeparta pe printul de Hohenzollern, era hotarata sa ocupe cu armata Principatele dunarene “.

Acest pericol nu a disparut nici dupa recunoasterea lui Carol prin firmanul de investitura, el continuand sa se manifeste sub diverse forme, intre care, nu poate fi trecuta cu vederea tentativa din 1872 a Turciei, care, sprijinita de Austro-Ungaria, dorea sa realizeze un “Reich balcanic”, prin incorporarea militara si politica a statelor aflate in diverse relatii de dependenta”. Nu trebuia, insa, subestimat nici pericolul ce venea din partea lui Bismarck, despre care unii contemporani - si documentele vremii dovedesc acest lucru - sustineau ca avea in mainile sale, atat Belgia, cat si Principatele dunarene, pe care urmarea sa le sacrifice intereselor marilor puteri la timpul oportun. In acest sens se preconiza ca intreaga harta a Orientului sa se schimbe, toate marile puteri avand sa fie multumite, inclusiv Rusia si Austria, care urmau sa obtina Moldova si, respectiv Valahia “.

In asemenea conditii, era firesc ca Romania sa caute solutii de supravietuire, fara a renunta, insa, la ideea dobandirii independentei, careia ii ramasesera fideli multi oameni politici ai vremii, caliti si maturizati in focul evenimentelor de la 1848, 1859 si 1862-1864. In pofida faptului ca nu avusese timpul necesar pentru a patrunde in esenta situatiilor si problemelor specifice Romaniei, Carol I a realizat, totusi, ca trebuie sa se orienteze spre o anumita putere, sau acele puteri, care erau, cat de cat, dispuse sa ia in considerare, pasurile romanilor. Iar, daca spre Germania isi indrepta privirile din considerente morale si de origine, spre Austro-Ungaria s-a orientat din motive mai mult strategice. Unul era impus de Rusia, care prin politica sa a constituit un pericol permanent pentru romani, realitate confirmata, de altfel, de istorie. Alte considerente au fost generate de soarta romanilor transilvaneni si de interese personale ale lui Carol, care vizau recunoasterea sa ca principe al Romaniei.

In scopul stabilirii unor raporturi mai apropiate cu Austria, inca din februarie 1867 a fost trimis la Viena ministrul afacerilor externe, Gheorghe Stirbei. Cu prilejul intrevederii avute la cancelarul Beust, ministrul roman a facut propuneri scrise ce vizau tratarea si incheerea unui acord privind reglementarea comertului direct si de tranzit, ca de altfel si reducerea tarifului vamal pentru unele articole; racordarea liniilor ferate ale celor doua tari; extradarea raufacatorilor; modificarea jurisdictiei consulare si acreditarea pe langa Guvernul austriac a unui agent diplomatic roman”. Chiar daca, in timp foarte scurt, cancelarul austriac a raspuns favorabil, declarand ca accepta propunerile formulate, ca urmare a inlocuirii guvernului condus de Ion Ghica, cu cel format de C.A.Cretulescu, tratativele au fost blocate. Acest lucru s-a datorat, nu atat orientarii date de noul ministru al afacerilor externe,Stefan Golescu, cat mai ales, configurarii inevitabile a dualismului
austro-ungar.(…)

Era limpede ca problema cea mai acuta si care putea constitui elementul determinant, atat in definirea raporturilor romano-austro-ungare, cat si a pozitiei lui Carol I, o reprezenta situatia romanilor aflati sub dominatia monarhiei habsburgo-maghiare. Respectiva problema interesa in acele momente, cel putin in egala masura, dupa opinia noastra, si Austro-Ungaria, animata de dorinta limitarii, indiferent prin ce mijloace si pe ce cai, a manifestarilor desfasurate peste Carpati in favoarea si in sprijinul fratilor ardeleni “.(…)

VA URMA

(Bibliografie:”Transilvania in raporturile romano-austro-ungare - 1876-1886″ autor : Corneliu-Mihail Lungu -Editura “Viitorul Romanesc” Bucuresti, 1999)

De la Biblioteca “Mihai Eminescu” -AUSTRALIA

Bibliotecar: Ioan Miclau