În zilele premergătoare cinstirii lui Eminescu, duminică, 13 ianuarie 2008, am fost invitată de către colegii mei, profesorii Nica Ioan si Saveta de la Şcoala „Viorel Horj” din Drăgăneşti la evenimentul organizat de Primăria comunei împreună cu Direcţia de Cultură şi Culte a judeţului, ISJ Bihor şi alte instituţii de cultură şi artă, la dezvelirea bustului scriitorului Viorel Horj, născut în localitatea Drăgăneşti şi trecut în valea umbrelor în urmă cu peste trei ani, prilej cu care, şcolii în care şi eu am învăţat, i-a fost dat numele poetului. Amploarea evenimentului, organizarea impecabilă, participarea unei mase largi de oameni din Drăgăneşti, dar şi din toate colţurile ţării, a fost binecuvântată cu o zi senină şi un soare blând, primăvăratec ce-şi reflecta razele în bronzul statuii, unde chipul poetului se înălţa falnic, privind lumea de pe piedestalul soclului său, aşa cum a privit-o şi în timpul vieţii, cu un aer aristocratic, mândru de nobleţea originii sale ţărăneşti pe care a afişat-o prin lume, oriunde a umblat, cu demnitate. Evenimentul s-a bucurat de participarea, alături de soţia şi familia sa, a unui  mare număr de oameni de cultură: scriitori, poeţi, critici literari, prozatori, jurnalişti, profesori, artişti, preoţi, învăţători, dar şi alţi intelectuali, ingineri, economişti, avocaţi, jurişti, parlamentari, oameni din guvern, primarul din Beiuş, alături de neamuri, consăteni, cunoştinţe etc.Mulţi dintre aceştia au rememorat în cuvinte calde şi elogioase viaţa sau opera scriitorului, momentele irepetabile  petrecute alături de cel care asculta „Strigătul de sub rouă”sau medita la „Imposibilul zbor de la cuib”, care colinda meleagurile natale, căutând cu perseverenţă zeiţa inspiraţiei la „Izvorul din Gâtaş”, asemeni prinţului din Levant, „mistreţul cu colţi de argint”…

Duioasele evocări au întregit prin cuvinte ceea ce artistul Cornel Durgheu a surprins etern în opera de bronz: portretul omului de mare cultură clasică, acela care avea cultul prieteniei, al părintelui  iubit, al soţului devotat, al prietenului bun şi generos care ne privea cu zâmbetu-i uşor, parcă aievea, de pe soclul statuii, scăldat în lumina amiezii şi aureolat de razele soarelui, în muzica susurătoare a Crişului Pietros, grăbindu-se la întâlnirea cu Crişul Negru în  locul numit „Dulbina lui Nica” şi evocat cu atâta nostalgie: „…în zilele de toamnă de o transparenţă ireală, când în liniştea fără început şi fără de sfârşit, se putea auzi chiar respiraţia zeilor, luciul de apă părea un ochi deschis spre celălalt tărâm”(Imposibilul zbor de la cuib, p. 104).

Cu acest ochi ne privea Viorel Horj în momentele de atunci, cu seninătate, reflexiv, zâmbind îngăduitor la gafele unor vorbitori copleşiţi de emoţie, lăsându-ne impresia că a plecat abia la „ora lupului”să colinde pe valea plângerii în căutarea prietenului său, poetul Gheorghe Pituţ, el, un nou Enkidu… Şcoala din Drăgăneşti îi poartă numele, în parcul din faţa ei s-a aşezat pentru eternitate bustul scriitorului care s-a reîntors la cuib. Salve, Magister!

Prof. drd. MARIA VAIDA